Tezaurul Romaniei a fost transportat la Moscova intr-un context istoric extrem de dificil pentru statul roman. Dupa infrangerile militare din toamna anului 1916, exista teama ca trupele Puterilor Centrale ar putea ocupa intreaga tara, iar oficialitatile refugiate la Iasi au decis sa puna in siguranta valorile de tezaur, in Rusia, stat aliat. Au fost doua transporturi: primul – continand Tezaurul Bancii Nationale a Romaniei – in decembrie 1916, cu un tren de 17 vagoane, cel de al doilea – cu arhivele statului, colectia numismatica a Academiei Romane, tablouri, odoare bisericesti si alte valori de patrimoniu – in iulie 1917. Toate acestea au ajuns cu bine la Moscova si au fost depozitate la Kremlin. Transportul s-a facut pe baza unor documente semnate la nivelul unor inalte oficialitati din Romania si Rusia. In protocolul semnat in ziua de 14 decembrie 1916 de ministrul de Finante Victor Antonescu si A. Mossoloff, ministrul Rusiei in Romania, se mentiona: „Tezaurul Bancii Nationale a Romaniei, precum si celelalte lazi se gasesc, incepand din ziua in care au fost incredintate delegatului Guvernului Imperial si incarcate in vagoane, sub garantia Guvernului Imperial al Rusiei in ceea ce priveste securitatea transportului, securitatea depozitarii, precum si a inapoierii in Romania”. Dupa ce puterea a fost preluata in Rusia de bolsevicii condusi de V. I. Lenin, s-a ajuns la ruperea relatiilor diplomatice intre cele doua state. La 13 ianuarie 1918, Sovietul Consiliului Comisarilor Poporului al R.S.F.S. Ruse facea cunoscut ca „Tezaurul Romaniei, aflat in pastrare la Moscova, se declara intangibil pentru oligarhia romana. Puterea sovietica isi asuma raspunderea de a pastra acest tezaur pe care il va preda in mainile poporului roman”.
Problema Tezaurului a constituit, in perioada interbelica, obiectul multor tatonari din partea ambelor parti, dar nu s-a ajuns la negocieri concrete. In 1935, Uniunea Sovietica a restituit o parte din Tezaur – in principal documente de arhiva – impreuna cu osemintele lui Dimitrie Cantemir. Oficialitatile romane au acordat putina atentie Tezaurului, concentrandu-se asupra organizarii unei primiri fastuoase a ramasitelor pamantesti ale fostului domnitor al Moldovei. In 1956, Uniunea Sovietica a decis sa mai restituie o parte din Tezaur. De aceasta data, oficialitatile romane au asigurat o larga publicitate valorilor primite, cu care s-a organizat o expozitie la Muzeul de Arta al Republicii Populare Romane. Pentru prima data, problema Tezaurului a fost ridicata oficial in fata conducerii sovietice in septembrie 1965, cu ocazia vizitei delegatiei de partid si de stat a Romaniei, in frunte cu Nicolae Ceausescu la Moscova Liderii de la Kremlin au fost surprinsi de aceasta „indrazneala”, ripostand ca si Romania avea datorii de achitat fata de Uniunea Sovietica, drept care chestiunea Tezaurului ar trebui „ingropata”. Replica primului ministru Ion Gheorghe Maurer a fost clara: „problema este deschisa, ea va trebui rezolvata in cadrul unei discutii viitoare”.
Presedintele Ion Iliescu a ridicat si el, in 1991, problema Tezaurului in discutia cu Mihail Gorbaciov, presedintele U.R.S.S., dar acesta s-a situat pe pozitia predecesorilor sai: nu cunoaste problema, se va interesa despre ce este vorba. Abia in cursul negocierilor pentru incheierea Tratatului politic intre Romania si Federatia Rusa s-a ajuns la o formula de compromis. Partea rusa nu a acceptat ca Tezaurul sa figureze in Tratatul semnat la nivelul sefilor de stat (presedintilor), ci intr-o Declaratie comuna, iscalita de cei doi ministri de Externe.
Tratatul politic a fost semnat la 4 iulie 2003 de Ion Iliescu – presedintele Romaniei si Vladimir Putin – presedintele Federatiei Ruse. Declaratia comuna – iscalita de cei doi ministri de Externe: Mircea Geoana si Igor Ivanov – prevedea: „Consideram important ca o Comisie Comuna, de interes public, investita cu autoritate, constituita din istorici, in componenta careia vor intra, de asemenea, specialisti in domeniul finantelor, economiei, arhivelor, muzeologiei si in alte domenii in functie de necesitati, sa se ocupe de studierea problemelor izvorate din istoria relatiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului romanesc. Constituirii si activitatii acestei Comisii i se va acorda sprijinul corespunzator”. Dupa ce partea rusa l-a numit in functia de copresedinte al Comisiei Comune pe Aleksandr Ciubarian, directorul Institutului de Istorie Universala al Academiei de ?tiinte a Federatiei Ruse, s-a considerat necesar ca din partea romana sa fie numit directorul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Romane, care in acel moment era Ioan Scurtu. In Regulamentul de functionare, adoptat in mai 2004, se prevedea: „Comisia are ca obiect de activitate studierea – in cadrul chestiunilor izvorate din istoria relatiilor bilaterale – cu prioritate a problemei Tezaurului romanesc”, si „Dupa solutionarea problemei Tezaurului romanesc, Comisia va putea studia si alte probleme izvorate din istoria relatiilor bilaterale la initiativa oricareia dintre parti, pe baza de intelegere reciproca.”
Se facea astfel un important pas inainte pe calea plasarii Tezaurului in fruntea problemelor izvorate din istoria relatiilor bilaterale.
Prima sesiune a Comisiei Comune s-a desfasurat la Bucuresti in zilele de 19-21 octombrie 2004. Nu poate fi exclusa ipoteza ca in 2003-2004, presedintele Vladimir Putin sa fi urmarit restituirea, chiar partiala, a Tezaurului romanesc, pentru a demonstra decizia Federatiei Ruse de a rezolva chestiunile litigioase pe care le avea cu Romania, iar pe de alta parte pentru a folosi aceasta atitudine ca un argument in negocierile cu Japonia vizand retrocedarea tezaurului rusesc.
Asa se poate explica faptul ca Aleksandr Ciubarian a acceptat fara nici o rezerva inscrierea in Regulamentul de functionare a Comisiei Comune a abordarii cu prioritate a problemei Tezaurului romanesc. De asemenea, intrebarea (confidentiala) pe care Ciubarian a adresat-o in octombrie 2004 copresedintelui roman cu prilejul primei intruniri a Comisei Comune: „Ce ar putea fi semnificativ de restituit din Tezaurul romanesc?” Intrebarea sugera ideea ca Federatia Rusa avea in vedere restituirea a ceva „semnificativ” din acest Tezaur. Urmatoarele sesiuni ale Comisiei Comune s-au desfasurat la Moscova. Cea de-a doua in intervalul 21-22 iunie 2005, cea de-a treia intre 4 si 6 aprilie 2006. In activitatea Comisiei Comune factorul politic a jucat rolul decisiv. „Temperatura” politica existenta in relatiile dintre Romania si Federatia Rusa s-a transmis si acestei Comisii. Partea rusa, binevoitoare si relativ deschisa la inceput, a devenit tot mai rigida si necooperanta. In primul rand, partenerii rusi au recurs la argumente de ordin stiintific: cercetarea trebuia sa aiba la baza documente. Dar membrii Comisiei (partea rusa) nu au primit aprobarea pentru cercetarea documentelor aflate in arhivele din Federatia Rusa. S-au facut demersuri care nu au avut succes, dar vor insista in continuare.
Partea romana a oferit copii dupa inventarele valorilor B.N.R. transportate la Moscova: detaliate, clare, indubitabile. S-a raspuns ca Partea rusa nu a gasit inventarele primite de oficialii rusi in momentul predarii Tezaurului. Dar ei (istoricii din Comisia Comuna) erau decisi sa insiste. Pe langa aceasta metoda a „tragerii de timp” pana la obtinerea accesului la arhive, partea rusa a recurs la tactica introducerii in dezbatere a altor teme. Ore in sir s-au consumat cu interventiile privind bunurile lasate in Moldova de armata rusa in 1917-1918, cu jafurile si crimele armatei romane pe teritoriul sovietic in 1941-1944 etc., etc. Declaratiile facute de oficialii de la Bucuresti la adresa regimului politic din Rusia si a politicii ei externe, considerate a fi ofensatoare de liderii de la Kremlin, a dus la „inghetarea” relatiilor dintre cele doua state, astfel ca si Comisia Comuna a inceput sa „bata pasul pe loc”. Nu numai contextul politic a fost nefavorabil, ci si modul in care cea mai mare parte din mass-media romaneasca a abordat problema Tezaurului si mai ales a Comisiei Comune.
„Manipulatorii” de la Bucuresti nu vedeau cu ochi buni existenta acesteia, apreciind ca nu trebuia facut nici un pas in directia Rusiei, deoarece Romania era datoare sa mearga numai spre N.A.T.O., S.U.A. si Uniunea Europeana. S-a recurs – pentru dezinformarea opiniei publice din Romania – la mentionarea discutiilor din sanul Comisiei, unde partea rusa ar fi cerut desfiintarea acesteia. Era un fals grosolan, deoarece, oricat de aprige ar fi fost dezbaterile, niciodata nu s-a ridicat o asemenea problema. O buna parte din mass-media romaneasca a sustinut teoria potrivit careia Rusia accepta sa restituie Tezaurul, dar nu oficial, ci printr-o firma particulara, special constituita in acest scop. S-a lansat idea ca tezaurul B.N.R. a fost deja transportat in banci din Elvetia, dar Presedintia, Guvernul si conducerea B.N.R. nu accepta sa-l preia. Asupra oficialitatilor romane s-ar fi facut presiuni din partea altor state – Germania, S.U.A., Elvetia, Japonia, ba chiar si a Curtii Internationale de Justitie de la Haga – dar oficialitatile romane s-au incapatinat in refuzul lor de a primi Tezaurul. S-a insistat ca era suficient ca presedintele Partii romane in Comisia Comuna sa semneze de primire si Tezaurul B.N.R. ajungea imediat la Bucuresti. Erau, toate acestea, diversiuni prin care se urmarea desfiintarea Comisiei, deoarece era limpede ca Partea rusa ar fi putut invoca faptul ca, de vreme ce Partea romana a ales o alta cale de abordare a problemei Tezaurului, aceasta Comisie nu-si mai avea rostul. Totusi, Comisia a supravietuit, rezistand atat atacurilor deschise, cat si celor subterane. Dupa multe demersuri facute de diplomatii romani, dar si ca urmare a aducerii problemei Tezaurului romanesc in discutia Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, oficialitatile de la Moscova au acceptat sa aiba loc intalnirea copresedintilor Comisiei, in octombrie 2012. Dupa o intrerupere de sase ani, s-a cazut de acord ca lucrarile Comisiei Comune sa se desfasoare in martie 2013 la Bucuresti. Aceasta decizie nu a fost respectata de partea rusa, care a cerut amanarea intalnirii pentru vara, apoi pentru toamna. Cert este ca reuniunea nu a avut loc nici in 2013, nici in 2014.
Facand un bilant peste ani, se poate aprecia ca in problema Tezaurului s-au inregistrat anumite progrese: de la tatonarile diplomatilor rusi si romani din anii ’20 ai secolului al XX-lea, la restituirile din 1935 si 1956; de la ridicarea oficiala a acestui subiect in intalnirea la nivel inalt din 1965 la Declaratia romano-rusa din 2003, de la constituirea Comisiei Comune la stabilirea prin Regulament ca se va aborda mai intai problema Tezaurului romanesc, si dupa clarificarea acesteia a celorlalte teme.
Importante sunt – pentru istorie – concluziile la care s-a ajuns in cadrul celor trei reuniuni ale Comisiei Comune.
1. Tezaurul romanesc a fost transportat la Moscova pe baza unor documente cu valoare de tratate internationale;
2. Rusia s-a angajat sa pastreze Tezaurul si se obliga sa-l inapoieze statului roman;
3. Tezaurul nu a fost risipit in anii razboiului civil – acesta exista si a fost reinventariat in 1923-1924;
4. Rusia Sovietica si-a asumat actele incheiate de Rusia tarista, dovada fiind faptul ca V. I. Lenin a exprimat, in ianuarie 1918, angajamentul puterii sovietice de a pastra Tezaurul romanesc si a-l preda „in mainile poporului roman”.
Povestea Tezaurului trebuie sa continuie. Vor fi necesari noi pasi pe calea clarificarilor pe care Comisia Comuna le poate aduce. Faptul ca aceasta Comisie exista este extrem de important, deoarece ofera cadrul oficial (recunoscut de oficialitatile de la Kremlin) pentru rezolvarea problemei Tezaurului romanesc. ?i poate intr-o buna zi, Administratia Federatiei Ruse va decide sa inapoieze Tezaurul Romaniei, dovedind ca este un stat care-si recunoaste propria-i semnatura si ca un stat civilizat isi respecta angajamentele internationale asumate.
Nota: Pentru detalii, cei interesati au la dispozitie cartea: Ioan Scurtu, Tezaurul Romaniei de la Moscova. Note si marturii despre activitatea Comisiei Comune romano-ruse (2004-2012), Bucuresti.
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.S.R.
Sursa aici
